Tu-ai fost ce n-avui niciodată,

C-aşa lăsat-a Dumnezeu:

Frate mi-ai fost, şi mi-ai fost tată.

Grigore drag, Vieru-al meu!

Tu-ai fost Speranţa şi Iertarea,

Şi tot ce-i bun pe-acest pămînt.

Din ochii tăi, adînci ca marea,

Curgea un duh curat şi sfînt.

Tu te-ai luptat să nu ne-nchidă

Scump testamentul eminesc

Cu cei ce stau să ne ucidă

Limba şi dorul strămoşesc.

Ai vrut să mîntui, cu ardoare

Şi cu-ale geniului scîntei,

Acest popor străvechi, dar care

Nu ştie mîntuirea ce-i.

Din Basarabia-revîndută

Pînă-n Banatul spîntecat,

Şi din Dobrogea mult durută

La Maramureşul uitat,

În inimă cu-acea Lumină

Tăiată-n două de hotar,

Sublima, sfînta Bucovină - 

Ne calcă talpă de barbar.

Ni-e ţară Agonia Cruntă,

Că ne-a lăsat destinul, vezi,

Cel mioritic dar de nuntă

Şi zid manolic de botez.

Toată Istoria ne doare

Şi fără tine suntem goi.

Cu tine Eminescu-şi moare

Ultima moarte dintre noi.

Tu, fiu al Limbii şi-al Durerii,

Ai luat asupra-ţi crucea grea

A nesfîrşitelor siberii

Şi a singurătăţii stea.

Iar cînd cei ochi de rouă pură

Şi fir de iarbă corpul fin

În lume nu-ţi mai încăpură

De-atît măcel şi-atît venin,

Cu-al tău surîs, ne-ai spus adio,

Ne-ai spus că pleci la mama ta...

În vers, pe ea vei nemuri-o,

Iar Moartea o vei consola!

...Cu plecăciune-adîncă

Sărut a ta durere.

Cu plecăiune-adîncă

Îţi zic: la revedere!

Comments

Name *
Code   
ChronoComments by Joomla Professional Solutions

Submit Comment

Show/Hide Comment form