Era în zi de mai 1994. Venise la Festival să pună pietre la templul celui aplecat peste marginea lumii. Nici un drum nu era prea lung pentru a fi unde sporeşte taina.

În plin dezmăţ bolşevic, a scris poemul Lucian Blaga. L-a spus, iar, caligrafiat, la Lancrăm şi Sebeş: Numele-acest / are ceva în el / care sună nespus de frumos...Prin nespusul de limpede şi ameţitorul adânc al numelui de Lucian Blaga, prin Eminescu şi Octavian Goga dorea Grigore Vieru să apere fiinţa românească în Basarabia.

În Lancrăm şi-a amintit de un film documentar despre un prunc care se născuse cu inima în afara pieptului, dar căruia mâinile chirurgilor au reuşit să-i pună inima la locul ei, în piept. Pentru poet, Basarabia Română era un prunc cu inima în afara pieptului, aşteptând ca inima să-i fie pusă la loc, în pieptul limbii române.

La Sebeş şi Lancrăm, la cea de-a XIV-a ediţie a Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, Grigore Vieru îl simţea pe Blaga ca pe un om viu. Numele-acest e ca streaşina casei noastre..., spunea Vieru, într-un fascinant duel liric cu Adam Puslojic. Poetul din Belgrad, preluându-i lui Blaga versul în vântul de nimeni stârnit, a compus un poem cu acest titlu, în acelaşi timp dedicându-i lui Vieru poemul O veste aştept. În loc de moto, ne-a spus, atunci, Puslojic, îi dă lui Grigore Vieru o piatră luată de la mormântul lui Blaga, să le dea cu ea în cap duşmanilor. Şi a continuat traducătorul lui Lucian Blaga în limba sârbă: Iar dacă eu voi deveni vreodată duşmanul românilor, fratele meu, Grigore Vieru, să-mi dea mie cu această piatră în cap. A urmat replica poetului din Basarabia Română. Cu piatra primită de la Puslojic, strânsă în pumn, Grigore Vieru a rememorat proverbul: A ridicat piatra să dea cu ea, iar şarpele era pe piatră.

O linişte de biserică a cuprins spaţiul.

Proverbul acesta – răsunau cuvintele lui Grigore Vieru – ne caracterizează pe noi, românii basarabeni, care suntem mai înceţi...Până să ridicăm piatra, să dăm cu ea în cine trebuie, şarpele e pe piatră. În orice caz, poetul Adam Puslojic mi-a dat curaj, aici unde îl simt pe Lucian Blaga ca pe o imensă lacrimă care acoperă chipul întregii noastre patrii. Dacă a rămas un colţ neacoperit de lacrima lui Blaga, acela este un deşert, un pustiu. Eu sunt fericit că nu sunt un deşert, că nu sunt un pustiu, că sunt acoperit de lacrima lui Blaga.

Era poetul, cunoscut şi necunoscut, ce purta sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei, a Locului şi cuprindea misterul fiinţei, obârşiei, casei, Locului în metafora verdelui ce ne vede. În arbore, pasăre, iarbă, sămânţă, sare, dimineaţă, creangă de măr erau, mereu, şi ochii lui Dumnezeu, ca toate celelalte să caute dezbrăcarea de noapte. Astfel, cum scria Marin Sorescu, într-o prefaţă, Grigore Vieru umbla pe muchea muntelui din cuvinte, nepedepsit cu prăbuşirea.

Comments

Name *
Code   
ChronoComments by Joomla Professional Solutions

Submit Comment

Show/Hide Comment form