Despre Grigore Vieru - Gheorghe Urschi
Februarie 2009


De-a lungul anilor – cu greu, cu ezitări, cu vînătăi şi cucuie – am ajuns, totuşi, să mă pătrund de adevărul că bogat nu e acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin. Astăzi sînt înclinat să cred că, atunci cînd mi-a sfredelit scăfîrlia această descoperire, mă gîndeam la bădia Grigore Vieru…

 

De mult îl ţin minte, întotdeauna a ştiut să se mulţumească doar cu foarte puţin, ba chiar fiind bucuros de acel puţin, ca de-o pomană cerească. De parcă nu se aşteptase nici la atîta. Mai mult chiar – de parcă nici nu meritase tocmai atîta. Cum să nu fie fericit omul care vede astfel lucrurile? Cum să nu semene lumină în jur, dacă o radia la nesfîrşit? Prin anii 70, cînd începuserăm a da tîrcoale Uniunii Scriitorilor şi noi, „cei de după foame”, cum ne numea El în glumă, sigur că nu pierdeam nici o ocazie de a participa (de fapt, a căsca gura) la toate seratele, întîlnirile cu cititorii, lansările de carte etc. Şi, după aceste manifestări, de cele mai multe ori se improvizau nişte zaiafeturi clandestine în biroul lui Ştefan Harbuz, secretarul de atunci al Uniunii, sindrofii la care de obicei luau parte 3-4 scriitori consacraţi şi 5-6 începători–cascăunzi, gata să înghiţim pe nerumegate cuvintele maeştrilor, să le dezghiocăm, să le savurăm. La început venea cineva cu ideea, apoi se depuneau cotizaţii la căciulă, în formă de colectă, întru ajutorarea noastră, a tuturor şi cel mai tînăr (eu, adică), mergea la magazin după „Merlo”, care era încă ieftin şi încă bun. Şi, după primele două pahare, începeau lecturile pe un ton coborît, „să nu ne audă Boţu”. Dar dacă era şi Grigore Vieru cu noi, putea să ne audă şi Boţu – nu mai era nici un pericol.

 

Absolvisem Şcoala de Teatru şi eram familiarizat deja cu arta actorului. Magia cuvîntului, însă, punea stăpînire pe mine abia acum, în timpul acestor cenacluri ad-hoc, dacă facem abstracţie de partea mea de viaţă, oferită bibliotecilor. Mai ales, către sfîrşit, cînd erau declamate, într-o atmosferă absolut deosebită, anumite versuri, care se împiedicaseră de pragurile mai multor redacţii, ba şi de cel al editurii, iar dacă pe acesta din urmă îl şi trecuseră carecumva, fuseseră scoase chiar din şpalt, la ultima etapă. Pînă în ziua de azi îmi răsună în urechi vocea tunătoare a lui Ion Vatamanu, tonul coborît şi molcum al lui Liviu Damian, glasul frînt şi sacadat pînă la sincopare al lui Petru Cărare, baritonul cam răguşit, cu nuanţe nazale, al lui Dumitru Matcovschi şi, desigur, timbrul Lui, limpede şi senin. După aceste lecturi nevinovate, din cîte îmi dau seama astăzi, însă complotiste şi subversive, cum mi se păreau atunci, ne destrămam în noaptea inconştientă, eu căznindu-mă să ghicesc, pe care drum s-o iau spre cămin, ca să-mi iasă în cale cît mai puţini securişti. 

Peste vreo 7-8 ani de zile, cînd deveniserăm buni cunoscuţi prin intermediul prietenilor noştri comuni – Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, maestrul îşi tot încrunta semeaţa-i frunte şi zicea cu năduf: „Nu-mi mai spune Grigore Pavlovici!”. „Da cum ...să mă adresez?” transpiram eu în cinci secunde, pentru că de roşit roşeam chiar din prima. „Nenea Grig”, mă limpezea simplu şi ingenuu Doina. Dar nici aşa nu-mi venea bine. Abia mai tîrziu, în timpul unei deplasări de cîteva zile, cu întîlniri prin şcolile Bricenilor şi cu escală la Pererîta, desigur, am acceptat amîndoi, în mod tacit, pronumele de politeţe bădia Grigore.

 

Încă pe cînd ieşeam din Chişinău, bădia şi-a amintit că sora şi cumnata de la Pererîta îl rugaseră de mai multe ori să le facă rost de măcar două cauciucuri, fără de care nu-şi mai puteau scoate maşina din curte. Ne-am încercat norocul, intrînd într-un magazin specializat şi aşa a vrut Dumnezeu – să ne meargă: ne-am pricopsit cu o pereche de pneuri noi-nouţe, de-a mai mare dragul, pe care, peste patru ore, cumnatul Poetului le juca prin curte, cum se scot colacii la hostropăţ. La masă, după două rînduri de pahare, Ion, cu manierele lui expeditive şi gata mereu să ia taurul de coarne, îl apostrofează pe Maestru:

- Nene Grig, da de ce nu-ţi cumperi şi mata o maşină?... Numai nu zi că n-ai cinci mii de ruble pentru un „Jiguli”... 

- Măi băieţi, dădu a lehamite din mînă Poetul, eu merg pe jos şi mă tem c-o da vreo maşină peste mine, unde să mai urc şi la volan?...

Am izbucnit cu toţii în rîs. Atunci. Acum mă întreb: ce-a fost asta? O reticenţă a intuiţiei, a marii intuiţii de artist? Un presentiment vag şi instinctiv, coborît în subconştient? O profeţie adusă-n unduiri de ghioc din hăul timpului viitor?

Greu de spus. Greu de presupus. Greu.


Fire impulsivă, de o emotivitate extremă, dacă nu chiar exagerată, Poetul avea constituţia fizică plăpîndă şi vulnerabilă. Toţi doctorii care l-au examinat vreodată clătinau din cap, de parcă erau înţeleşi între ei din timp. Abia trecuse de 30 şi, întîlnindu-l la policlinică pe Nicoae Sulac, din vorbă în vorbă, marele cîntăreţ află că poetul are necazuri cu sănătatea.

- D-apoi de ce nu mergi la Uniunea Scriitorilor, să ceri o foaie la sanatoriu, la mare, doar aveţi atîtea Case de Creaţie prin toată ţara?

 

- Mi-e oarecum, urmă răspunsul. Au să zică toţi: „Ia te uită, ăsta de-acu-i şi bolnav...”

Doamne Dumnezeule! Cine în lumea asta s-ar mai fi gîndit şi la aşa ceva?! El, Grigore Vieru. Cerul a fost mărinimos cu mine – a făcut aşa ca să fiu de faţă la multe şederi la taclale cu cei doi. Şi dacă se întîmpla să fie amîndoi bine dispuşi, curgeau spiritele gîrlă. Improvizaţia era atît de înaripată, încît eu nici nu mă încumetam să intervin, strivindu-mi între dinţi limba de flecar. De obicei, fiecare îşi avea apartiţia sa – Sulac era procurorul, Vieru – avocatul. Cîntăreţul, sarcastic şi caustic, îl stigmatiza pe un oarecare, îl aducea pînă la un pas de desfiinţare şi aici sărea bădia să-l apere pe nenorocit.

- Dă-i pace, Nicolae, că-i vai de steaua lui...

  

Şi-l doare şi capul...
- Ei, da, el cap nici nu are...
- Nu prea are, dar tot îl doare.
- Înseamnă că s-a pălit cu ceafa de ceva.
- Şi de fecior i-i ruşine.
- D-apoi nu-i al lui.
- Nicolae!..

Am condiţionat cursul vioi al taifasului de buna lor dispoziţie, dar sînt şi aici nişte nuanţe. Vieru sau era bine dispus sau ştia să-şi înfrîngă dispoziţia, s-o înfrunte măcar de dragul lui Sulac, iar cîntăreţul, nedeprins cu tributul pe care urmează să-l plătim tactului, rămînea aşa cum era el. Mai ales cu mine. Pentru bădia Grigore, tot îşi mai pieptăna oleacă imaginea, ca să-şi mobilizeze rezervele modeste de intelect, pentru că inteligenţa, slavă Domnului, o avea înnăscută.

Cum spuneam mai sus, am avut norocul să merg la multe zeci, dacă nu chiar sute de întîlniri prin şcolile de atunci, alături de Maestru, de Doina şi Ion. Vreau să vă spun cu toată francheţea că versul, muzica şi umorul se împleteau în mod armonios şi făceau bună companie împreună. Nu aveam vreun scenariu măcar convenţional, evitam tot soiul de clişee sau soluţii şablonarde, începeam de fiecare dată altfel, fără să ştie măcar unul din noi cum anume vom scoate-o la capăt şi cînd. De obicei, programul nostru înlocuia o lecţie şi dura o oră academică, însă, dacă se înfierbînta publicul, se întîmpla să ni se înfăţişeze directorul şcolii şi să dea din mînă, chipurile: „Care lecţie! Acum nu-i mai scoatem de aici – daţi-i bătaie înainte.”Şi noi, cu înflăcărare, cu patimă, cu frenezie continuam spectacolul improvizat, trecînd parcă în altă valenţă, în altă temperatură, în altă dimensiune. Noi patru pierdeam senzaţia timpului, cei maturi uitau că sînt învăţători, iar copiii... copiii uitau de toate în lumea asta! Abia acum realizez că o cameră de luat vederi ar fi putut fixa nişte cadre unice despre incandescenţa jocului, despre fascinaţia emotivităţii, despre cultivarea gustului pentru pasiune. Grigore Vieru era de multă vreme cel mai cunoscut poet de la noi, dar să-l vadă copiii la ei în sală, înfierbîntat, cu cravata sucită la o parte, cu fruntea jilăvită de sudoare, cu cartea-n mîna stîngă şi cu dreapta aruncată în sus, la cer, de parcă ar fi ţinut în ea o sabie imaginară, era o minune. O minune de necrezut. Copiii aceia au astăzi cîte 40-45 de ani. Şi mulţi din ei au venit deunăzi la Chişinău, să însoţească Poetul pe ultimul său drum. Vă spun eu. 
Cînd împlinise 70 de ani, i-am dedicat cîteva rînduri versificate, care exprimau nişte gînduri despre El. I le-am citit. 

„Azi, la toate cîte-s lipsă,
Azi, cînd am ajuns la hat,
Ce rămîne să mai facem?
Căutăm un vinovat.
Cine ne-a trezit din somnul
Dulce şi nezbuciumat?
Poezia lui Vieru?
Păi, Vieru-i vinovat.
..............................
Pentru sfînta-i „Albinuţă”
Ce-o citim de-atîţia ani,
Hai, copii din lumea toată,
Să-l batem cu bolovani!”

Oarecum stînjenit, Poetul şi-a ferit privirea într-o parte, a tăcut o clipă, apoi a schimbat subiectul:
- Da foişorul ăsta cînd l-ai făcut?
- Astă vară.

Comments

Show/Hide Comment form
 

Cautare

We have 16 guests online

Ultimele Articole