| Rastigniti-l - Nicolae Dabija |
|
Imnul Republicii Moldova Versuri – Grigore Vieru „Deşteaptă-te, române. Ridică-te Basarabie... În al lumilor tezaur Pururea o să rămână Limba doinelor de aur Limba noastră cea română. Pentru ea cresc florile visării – Pentru limba, pentru limba Ţării. Suntem în cuvânt şi-n toate Floare de latinitate Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu dreptate Eminescu să ne judece! Că nu suntem români străinul pe-a lui o ţine. Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul decât pe mine. Străine pofte ne-au răpit Când via dulce, când ogorul, Dar nimeni nu a izbutit Din piept să smulgă Tricolorul. Trei culori şi-o singură credinţă Românească, Trei culori şi-o singură fiinţă Românească! Măi române, măi creştine, Că eşti paşnic este bine, Dar tu mori şi eu tot mor, Ce-avem noi din pacea lor? Sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte! Deşteaptă-te române!” Republica Moldova care e un sat mai mare, vuieşte: „Grigore Vieru scrie un nou imn.” Cum? Când? De unde? „Păi, i s-a propus...”. Se spune „i s-a propus”, ca şi cum chiar el „a propus” şi ca şi cum imnul este gata scris. Lumea noastră care a crescut cu cântecele şi poeziile lui Gr. Vieru a devenit neiertătoare: „Cum, Doamne, să i se propună?” „Auzi, să i se propună lui?” îmi zice pe terasa Casei Scriitorilor un coleg scriitor, supărat nu pe faptul că cineva de sus i-a propus lui Grigore Vieru să scrie imnul nou, cât pe faptul că nu i s-a propus lui... Mă uit în ochii cutezători ai colegului, şi descopăr brusc că dânsul l-ar fi scris şi, poate, îmi dau de înţeles privirile lui visătoare, cu mult mai bine decât l-ar scrie Vieru. Dar, dragilor, de la a i se propune lui Grigore Vieru să scrie versurile pentru imnul statului Republica Moldova şi a le scrie e o distanţă, vorba lui Andrei Lupan, egală cu drumul „de la plug la cosmodrom”. Şi subsemnatului i s-a propus, fiindcă veni vorba, în 1994 ca balada „Cât trăim pe-acest pământ” să devină imn al statului Republica Moldova, în locul imnului „Deşteaptă-te, române...”. Şeful Comisiei Cultură a Parlamentului de atunci mi-a spus bucuros că deja vorbise şi cu compozitorul Tudor Chiriac. - Şi Chiriac ce-a zis? - Să vorbesc cu Dumneavoastră. Apoi dl Senic m-a anunţat că sugestia ar veni de undeva de la Ion Druţă, aceasta fiind acceptată şi de Dumitru Ivanovici. Dumitru Ivanovici era fostul preşedinte al Parlamentului D. Moţpan. - Nu!, a fost răspunsul meu. - Mai gândiţi-vă!, mi-a spus îngăduitor dl V. Senic. - M-am gândit suficient. Ulterior s-au căutat pentru imnul noului stat nişte autori, A.Mateevici şi Cristea, asentimentul cărora nu mai era necesar. Care e vina mea că mi s-a propus atunci? Care e vina lui Vieru că i s-a propus acum? Vinerea trecută Grigore Vieru a venit la „Literatura şi arta”. Toată redacţia s-a adunat în jurul lui. Niciodată parcă nu l-am văzut mai trist. „Nu-mi ajung puteri să-i port prin judecăţi...”, zice. „Pe cine?” întrebăm. „Pe-aceşti cu imnul...”. „Pe cei de la preşedinţie?” „Nu, pe cei care falsifică barbar spusele mele...”, a îngânat poetul, adăugând: „Când m-a contactat o ziaristă de la Jurnal de Chişinău i-am spus că eu am scris un şir de imne, care au reuşit să fie îndrăgite de ascultători: „Eminescu să ne judece”, „Odă limbii române”, Răsai”, „Cântare scrisului latin”, „Imnul lui Ştefan cel Mare”; „Reaprindeţi candela...”, „Limba noastră cea română”, „Pentru ea...”, „Basarabia” (interzis la radio şi televiziune)... Şi dacă aş şi scrie vreodată un imn, aş aduna tot ce am în acele imne: ar fi acolo şi Eminescu, şi Limba Română, şi Ştefan cel Mare, şi Scrisul Latin, şi Neamul Românesc... I-am mai spus corespondentei care m-a telefonat: „În privinţa imnului republicii nimeni nu mi-a dat nici o indicaţie. Şi te rog să transmiţi şefului dumitale, că dacă şi voi mai scrie vreun imn n-o să-l întreb pe Val Butnaru...”. Ca să citesc ulterior în Jurnal de Chişinău tot mesajul meu schimonosit, că eu am scris imne şi am să mai scriu, în loc de „nimeni nu mi-a dat nici o indicaţie”, că ”nu mi s-a dat un termen”, iar fraza cu Val Butnaru am găsit-o expusă foarte original: „...dacă şi voi scrie imnul n-o să vă întreb pe voi”. Ca şi cum m-aş situa deasupra tuturor, şi am ajuns să nu mai ţin cont de nimeni şi de nimic...”. Aici Grigore Vieru a făcut o pauză grea. Zice într-un târziu: „Mie nu-mi mai este dragă viaţa”. E trist de tot dacă poetul care a cântat viaţa, care a iubit-o ca nimeni altul, a ajuns să rostească fraza de mai sus. „Nu mai ştiu cum să mă apăr. Voi declara greva foamei...”. Vi-l închipuiţi pe Grigore Vieru, „cel subţire ca un pai”, care nu atât mănâncă cât ciuguleşte, aflându-se în greva foamei?! Încercăm să-l convingem că neamul (?) mai are nevoie de el, că e iubit, că e aşteptat, că e un „stâlp al Basarabiei”. (Recunoaştem: fraze mari, care nu mai spun nimic, şi asta – numai ca să-l îmbărbătăm). Pentru prima dată, marele Poet Grigore Vieru ni se plânge: - Când merg pe stradă, îmi pierd echilibrul ca un om beat. Nu-mi mai rezistă inima. Vieru e după un infarct grav, suferit în zilele acestei primăveri, după ce ziarul „Flux” la învinuit că e… spion rus, că a pus la cale asasinarea lui… I. Roşca (şi asta – cu mult mai înainte ca acesta să treacă cu tot cu partid în tabăra comuniştilor). Nu l-a lăsat bine din scărmăneală „Flux”-ul şi l-a luat de „odihnit” Jurnal de Chişinău. …Prea multe lovituri pe capul unui singur om. Grigore Vieru e om şi el, şi admit chiar că poate greşi. Dar de ce unora li se iartă totul, până şi crimele, iar altora nu li se iartă nimic, nici chiar izbânzile?! Grigore Vieru nu e lăsat măcar acum la senectute, să se bucure de zilele care i-au mai rămas. De ce? De ce e lovit anume Grigore Vieru? Pentru că Grigore Vieru este mai mult decât un poet, el este un simbol. Şi odată demolat Grigore Vieru, ce mai rămâne?! Iar vina cea mare a lui e că ţine prea mult la Neamul Românesc, la valorile acestuia. A fost mereu hărţuit, pălmuit, batjocorit pentru asta. Până la 1990 numele lui a fost pomenit nu o dată de la tribunele Plenarelor comitetului central al p.c. (la Plenara din 1988, S. Grossu condamna poezia lui „Limba noastră cea română” apărută în Literatura şi arta, zicând că „Vieru îşi trădează mama şi limba”), în 1974, pentru poemul Curcubeul, în care cântase tricolorul românesc, urma să fie expulzat, odată cu Soljeniţân, din URSS (acest lucru, pe care nu-l cunoştea nici Vieru, ni l-a povestit în 1990, la o întâlnire cu conducerea MAI a României, un domn Munteanu, ministru-adjunct al MAI, menţionând că Vieru a rămas atunci în Basarabia numai pentru că Guvernul României a refuzat să-l primească, considerând această „ofertă” o provocare din partea URSS). Autoturismul în care se afla în decembrie 2003 a fost lovit de către o maşină militară. Atunci Vieru a spus cu tristeţe: „R. Moldova e un stat absurd. Iurie Roşca strigă în Piaţă „Jos comuniştii!”, iar cu maşina e călcat Vieru”. Ceva mai înainte de aceasta, trei bandiţi mascaţi au pătruns după miezul nopţii în casa lui Călin, feciorul poetului, maltratându-i pe el şi pe soţie. Ulterior, nepoţelul i-a fost bătut cu ciocanul în cap la poliţie. A fost urmărit, înjurat, scuipat, vânat, atacat în haită. Şi asta – în loc să-i fie ridicată o statuie încă în timpul vieţii. A fost ameninţat cu moartea nu o singură dată. I s-a strigat de mai multe ori în faţă: “Aruncaţi-l în groapă!”, “Răstigniţi-l!” Cum să reziste atâtea un singur om? mă întrebam adeseori. Dar iată că el a rezistat. Şi dacă fizic n-a putut fi lichidat, s-a pus la cale asasinarea lui morală. Nişte publicaţii – zdohnituri morale – care au pierit demult, cum li se şi cădea – Moldovanul, Dreptate, Pământ şi oameni, Glasul Moldovei, Nistru, Tinerimea Moldovei, Accente, Accente libere ş.a. l-au pus mereu la stâlpul infamiei, l-au maltratat în fel şi chip, acum ştafeta acestora a preluat-o publicaţii precum Contrafort („Vieru compune versuri idioate”, zice această publicaţie a „tinerilor” trecuţi de 50 de ani), Flux (în ea S. Saka se întreabă retoric: „Vieru tot moare şi nu mai moare”), Jurnal de Chişinău. Aceste atacuri la adresa celui mai mare poet român în viaţă, cu siguranţă vor rămâne în Istoria literaturii române, aşa cum au rămas atacurile jurnalistului mediocru Caion la adresa lui I.L. Caragiale, sau epigrama jalnică a lui A. Macedonschi la adresa lui Eminescu. Ca nişte mari ruşini naţionale. Iar noi mai avem nevoie de Grigore Vieru. Aş crede chiar că avem nevoie de el acum ca niciodată. Şi i-am ruga pe detractarii lui: Lăsaţi-l să îmbătrânească în linişte! O merită! Nu vă ştergeţi picioarele de el. E bolnav şi, iertaţi-mă domnule Vieru, bătrân. “S-a frânt ceva în sufletul meu”, ne spunea Grigore Vieru, vineri, 15 decembrie anul 2006, nouă, colaboratorilor săptămânalului Literatura şi arta. Şi asta după ce o viaţă Vieru s-a tot străduit să facă să înflorească acel ceva în sufletele noastre. Noi (mai) suntem tari pentru că Grigore Vieru e cu noi. Noi suntem Vieru. Vieru e fiecare dintre noi. Iar Vieru nu poate scrie un imn al Republicii Moldova aşa cum l-ar dori cei de sus (dar care sunt atât de jos), pe care să-l cânte şi Igor Smirnov. Nici noi nu vom putea să-l cântăm. Grigore Vieru ne-a rugat să vă transmitem, dragi cititori, că dacă va şi mai scrie un imn dedicat Basarabiei, el va fi curat ca lacrima.
P.S. Am selectat la începutul acestui articol din cărţile lui Vieru rânduri care ar putea compune un eventual imn al statului Republica Moldova. Acum numai închipuiţi-vi-i pe Voronin, Mişin, Tarlev, Smirnov, Stati, Şornikov, cântând acest imn, în picioare şi cu fruntea sus, imn compus de marele nostru contemporan Grigore Vieru!
ianuarie 2006 |
Cautare
Ultimele Articole
-
Ghicitoare
-
Au scris poeţi - Roger Sibingo Euterra (P. Comsa)
-
Interviu cu Grigore Vieru de Valentin Marica, 1995
-
Grigore Vieru, alb de duminică - Valentin Marica
-
Verde rar - Valentin Marica
-
De sânge-i tăcerea... - Valentin Marica
-
Clipa - Valentin Marica
-
Grigore Vieru despre Constantin Preda
-
Am fost si rámân Basarabie - Efim Chicu
-
Doar în Patria mea... - Efim Chicu
Comments